Cronica cititorului amator: "Cameleonul de pe Wall Street" - Richard Hains

Wall Street - o lume ca un miraj... un izvor fără sfârșit de iluzii pentru cei care visează cu ochii deschiși la îmbogățirea rapidă, nu se gândesc decât cum vor da lovitura pe piața de capital, cum vor deveni celebri în lumea brokerilor, traderilor si administratorilor de fonduri... Scopul lor în viață este succesul financiar, sacrifică totul pentru atingerea lui și își imaginează deja cum își vor trăi clipa de glorie urmată de o pensionare la 40 de ani și de mulți, mulți ani petrecuți pe o plajă din Caraibe.

"Cameleomul de pe Wall Street" este un thriller inspirat din realitatea crizei financiare din 2008. După ani de viață plină de extravaganțe și excese, Jon Phillips, un trader în cadrul uneia dintre cele mai mari bănci de investiții din Statele Unite, își plănuiește retragerea din activitate prin punerea la cale a unei scheme financiare frauduloase în valoare de multe sute de milioane de dolari. Pentru suspans, mister și captivarea cititorului, evident că planul lui Jon este dat peste cap și acesta este punctul de plecare al unui șir de întâmplări neprevăzute care îl poartă din Statele Unite în Anglia și apoi pe plajele australiene.

Autorul este el însuși un manager de hedge fund. Fiind o poveste a unui "insider" cu atât mai mare este credibilitatea romanului, Hains criticând dur corupția de pe Wall Street. Modul în care ne este prezentat personajul principal, alături de colegii săi de pe Wall Street, ne arată cauza reală a crizei financiare din 2008: criza morală, dispariția oricăror urme de valori umane, principii sau etică, Wall Streetul devenind o Sodoma a lumii financiare moderne.

De la bani negri ai unor mafioți ruși, până la crime "accidentale", toată acțiunea are sarea și piperul care să te facă să nu lași cartea din mână. Eu am citit-o într-un weekend, pe un șezlong, pe plajă, cu zgomot de valuri în fundal. Și a fost o lectură plăcută. V-o recomand cu încredere!

Enjoy reading!


Bogdan
cititor amator

Cronica cititorului amator: "Hoțul de cărți" - Markus Zusak

"Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți" - acesta este subtitlul romanului lui Markus Zusak... încă de pe coperta ești pus pe gânduri și te pregătești de cele mai înfiorătoare și tulburătoare lucruri... Ai chiar tendința de a renunța la a mai deschide cartea asta pentru că, să fim sinceri și să recunoaștem, avem cu toții reflexul de a fugi de realitate, de lucrurile negative din lume și încercăm fiecare dintre noi să ne construim un univers propriu dominat de lucruri pozitive, fericire și din care lucrurile negative lipsesc cu desăvârșire sau, cel puțin, sunt ignorate, excluse, nu se discută despre ele...

Dar... "Uite un mic adevăr: Vei muri. Vă îngrijorează? Insist să nu vă fie teamă. Sunt dreaptă mai presus de toate."... sunt cuvintele cu care naratorul își începe povestirea... Dar cine este naratorul? Ei bine, tocmai ea: moartea!

Acțiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un mic orășel din apropierea Munchenului. Și cine ar fi putut avea o imagine cât mai fidelă și mai obiectivă asupra acelor vremuri? Cine era peste tot având grijă ca sufletelor milioanelor de victime ale războiului să se înalțe la ceruri? Doar ea: moartea... Scriitorul australian personifică moartea... ea emite păreri despre evenimente, persoane și acțiunile lor, prezintă atmosfera acelor timpuri întocmai cum o vedea ea, dar, mai presus de orice, autorul reușește să umanizeze moartea. Ea obosește, are păreri de rău și regrete, are sentimente și este impresionată de dramele personajelor acestui roman.

Zusak probabil că tocmai prin acest procedeu a reușit să șocheze atât de mult publicul încât "The Book Thief" a reușit să ajungă peste ocean unul dintre besteseller-urile New York Times și unul dintre cele mai premiate romane.

Personajul principal este Liesel, o fetiță de 10-11 ani care ajunge să trăiască alături de o familie adoptivă. Ea este Hoțul de Cărți... dragostea pentru citit și pentu cărți i-o transmite tatăl său adoptiv, un om simplu, sărac, dar cu un suflet mare și bun.

Ca de obicei, nu insist asupra acțiunii romanului... nu asta îmi propun să fac în articolele mele dar încerc prin ceea ce scriu să vă stârnesc interesul pentru acele cărți pe care le-am citit și care mi s-au părut interesante.

De ce mi-a plăcut acest roman? De ce merită el citit și de ce vi-l recomand cu toată încrederea?

În primul rând pentru că ne dă o lecție despre ce este viața, cât de grea poate să fie ea și ce înseamnă cu adevărat suferința. Citind rândurile acestea simțeam cu fiecare pagină parcursă că suntem extraordinar de norocoși pentru un fapt simplu: pentru că nu trăim în timpul unui război! Doar așa, încercând să ne construim repere și termen de comparație putem să ajungem să apreciem suficient lucrurile bune din viețile noastre. Și "Hoțul de cărți" ne oferă aceste repere...

Apoi felul în care sunt prezentate ororile războiului, crimele săvârșite împotriva umanității în timpul războiului cred că au printre altele și rolul de a determina generațiile acestui început de nou mileniu să facă tot ce le stă în putință pentru a evita noi etape istorice de acest gen.

În al treilea rând dar fiind totuși mesajul principal al acestui roman este dragostea pentru cuvinte, pentru cuvintele așezate armonios într-o înșiruire care se transpune în romane, povestiri, poezii... Dragostea pentru cărți, pentru lectură dar și pentru scris care o ajută pe micuța Liesel să își construiască în permanență o realitate în care războiul și suferința nu reușesc să ajungă. Lectura și universul cărților reprezintă contraponderea pentru suferința acelor ani, reprezintă refugiul pe care această fată de 11 ani îl găsește în fuga ei instinctivă de realitatea dură a inceputului anilor '40.

Mai mult decât atât, cărțile, cuvintele se dovedesc a fi pentru Liesel însuși destinul sau un factor decisiv de influență pentru destinul ei.

Poate că încă vi se pare de-a dreptul înfiorător să parcurgeți o poveste de aproape șase sute de pagini narată de moarte dar sunt convins că dupa primele paragrafe veți fi prinși de acțiunea romanului și de stilul autorului.

Pregătiți-vă de imagini dure, de mesaje puternice și de multă suferință, pentru că romanul este suferință de la prima până la ultima pagină. Ce mai pot să vă spun este că am citit ultimele 20-30 de pagini cu ochii în lacrimi... de piatră să fii și nu are cum să nu te impresioneze profund drama "Hoțului de cărți"...

O ultimă observație de la naratoarea acestei cărți: "Sunt bântuită de oameni."... fiecare înțelegem ce putem de aici dar pe toți cred că ne pune pe gânduri această afirmație, nu-i așa?

În încheierea romanului hoțul de cărți spune: "Am urât cuvintele și le-am iubit, și sper că le-am orânduit bine." Aceeși speranță o am și eu! :)

Lectură placută vă doresc!

Bogdan
cititor amator

Cronica cititorului amator: "Garsoniera din pădurea de macarale" - Dan Chișu

Dragi prieteni,


Revin cu o nouă experiență literară, una foarte interesantă și chiar inedită. Inedită pentru că foarte rar îți este dat să poți discuta cu autorul unei cărți, despre carte, chiar în timp ce parcurgi paginile respectivei lucrări sau imediat după ce ai terminat-o. Romanul este "Garsoniera din pădurea cu macarale", autorul este Dan Chișu. Noaptea trecută am citit până la final cartea, iar în această seara am avut plăcerea să vorbesc despre lucrare cu însuși autorul. Este foarte interesant să vezi dacă mesajul recepționat de tine din paginile romanului este măcar apropiat cu ceea ce scriitorul a vrut să transmită, dacă ai perceput personajele așa cum autorul a vrut să le întruchipeze sau dacă figurile de stil, simbolurile și acțiunea au creat în imaginația ta aceleași tablouri pe care autorul a vrut să le realizeze prin rândurile scrierii sale.

"Garsoniera din pădurea cu macarale" este un roman a cărui acțiune se desfășoară în Bucureștiul anilor '90, imediat după Revoluție. Personajul principal este regizorul de teatru Basile Carlasse, regizor de origine română care fugise în Franța încă din perioada studenției. Revenit în România din zorii anilor '90 pentru a pune în scenă la Naționalul Bucureștean piesa "Colonia penitenciară", o alegorie a comunismului, întreg universul lui este dat peste cap. Vica, fata de la teatru, al cărui tată murise la baricada de la Inter, reușește să îl readucă printre iubitorii de femei, deși în Franța Basile găsise mediul favorabil și suficient de tolerant în care să își manifeste orientarea homosexuală. Gelu, securistul preschimbat în ofițer SRI, îi distruge orice speranță că țara lui natală s-a schimbat subit în bine odată cu Revoluția.

Ce m-a fascinat la acest roman a fost faptul că în spatele fiecărui personaj, al fiecărei locații de desfășurare a acțiunii, al fiecărui gest și cuvânt al personajelor, se afla un simbol, un mesaj ascuns și transmis de autor într-o manieră foarte interesantă, insinuantă chiar.

Basile este capitalismul, românul plecat la începutul anilor '80 în vest care reușise pe propriile puteri să se afirme și să își construiască o carieră de succes în teatru. Dar cum nici capitalismul nu est un sistem perfect, Basile este frustrat și confuz, îl chinuie gândul că și-a părăsit țara, că a fugit și că încearcă în permanență să își ascundă originile și numele neaoș românesc, Vasile Cârlice.

Gelu este comunismul, securistul care se folosise de puterea pe care i-o dădea statutul profesional pentru a profita de pe urma "fraierilor", pentru a-i teroriza pe aceștia și pentru a obține pentru el însuși accesul la o viață fără griji și fără lipsuri. Viciat din punct de vedere moral, fără pic de compasiune și respect pentru semenii săi, Gelu ni se arată ca o brută, un om neevoluat, primitiv.

Vica este întruchiparea "fraierilor", a celor mulți, a românilor terorizați de comunism și eliberați în capitalism, a celor care își pierduseră rude sau prieteni în Revoluție.

Interacțiunea dintre cele trei personaje-simbol construiește o poveste care, la un moment dat, capătă chiar suspans și citești cu sufletul la gură fiecare rând imaginându-ți scenarii despre ceea ce va să urmeze în desfășurarea acțiunii romanului. Schimbarea rolurilor (din victima lui Gelu Basile ajunge să fie el cel care îl încarcerează pe securist) sau neclaritatea care persistă în ceea ce privește stabilirea "băieților buni" și a "băieților răi" (în final autorul începe el însuși să aibă îndoieli dacă Basile este bun sau rău) sunt aspecte care contribuie la întreținerea suspansului acțiunii.

Dintre locațiile prin care personajele trec de-a lungul romanului una este foarte încarcată din punct de vedere al simbolurilor și mesajului, ea reușind să se ridice până la rangul de titlu al cărții. Garsoniera din pădurea de macarale trebuie privită, analizată, în primul rând în ansamblu (în pădurea de macarale) și apoi să focalizezi imaginea asupra spațiului de 30-40 de metri pătrați, din blocul nefinalizat și nelocuit.
Pădurea de macarale este din punctul meu de vedere simbolul provizoratului, al lucrului început dar nefinalizat, este spațiul rece, nefavorabil vieții, spațiul de nelocuit. Asemenea societății românești care se oprise din clădirea socialismului și schimbase planurile de construcție din mers dorindu-și să construiască, mai degrabă, capitalismul. Pădurea de macarale este un spațiu plin de dramatism, locul unde se frâng aripi, cimitirul speranțelor, piatra de moară agățată de piciorul viitorului. Garsoniera din pădurea de macarale este viața fiecărui individ, este propria noastră existență, este locuința sufletului și a speranțelor noastre. Fiecare ne amenajăm această garsonieră după posibilități. Unii reușim mai mult, alții mai puțin. La nivel micro lucrurile depind mult mai mult de fiecare dintre noi. La nivel macro însă, pădurea de macarale se poate transforma dintr-un șantier într-un spațiu amenajat total, prietenos și îngrijit numai prin contribuția tuturor indivizilor, prin schimbarea mentalităților, prin asumarea valorilor morale, a toleranței și prin renunțarea la prejudecăți.

Nu vreau să insist în a vă relata detalii despre ceea ce se întâmplă în carte pentru că aș strica farmecul momentelor în care o să citiți voi înșivă lucrarea. Vă mai spun doar că finalul este unul magnific. Și aici sunt subiectiv, eu prefer finalurile deschise, finalurile prin care autorul îmi stimulează imaginația. Fiecare dintre noi va putea să își construiască propriul final în funcție de ceea ce putem fiecare dintre noi să înțelegem. Eu sunt însă convins (deși nu am vorbit despre asta) că inclusiv Dan Chișu este de acord cu părerea mea conform căreia NOI, cu toții, trăim și construim zi de zi finalul romanului "Garsoniera din pădurea de macarale". Confruntarea dintre capitalism și comunism, dintre libertate și opresiune, dintre toleranță și intoleranță, dintre gândire deschisă și păreri preconcepute, este departe de a se fi încheiat. Vica este în continuare prinsă între cei doi, în continuare o chinuie amintirea sacrificiilor făcute în trecut, în continuare trece prin filtrele conservatorismului românilor valorile de bază ale capitalismului și ale democrației. Gelu profită în continuare de pe urma "fraierilor", îi păcălește și își perfecționează metodele de manipulare. De data aceasta nu le mai ia câteva sute de euro pentru un pașaport și o viză de plecare, le cere votul și ajunge parlamentar, poate...

Nu știu dacă am exagerat cu interpretările simbolistice sau nu, dacă imaginația mea a mers prea departe sau nu... cert este însă că "Garsoniera din pădurea de macarale" este un roman pe care îl veți citi dintr-o suflare și care va avea cu siguranță același efect asupra imaginației voastre.

Vă salut cu drag și multă poftă de citit!

Bogdan
cititor amator

Cronica cititorului amator: "Adulter cu smochine și pescăruși", Adrian Cioroianu

Dragi prieteni,

"Cronica citiorului amator" continuă. O să vă spun în rândurile ce vor urma cum am descoperit un om foarte interesant și profund citind primul său roman. Știam că profesorul Adrian Cioroianu este autorul unor lucrări de non-ficțiune. Îl cunoșteam, așa cum îl cunosc mulți dintre români, ca fiind om politic, ministru, parlamentar... Nu îl credeam însă capabil de a depăși granițele realității zilelor noastre evadând undeva într-un spațiu creat și imaginat în totalitate de el, o lume populată cu personaje complexe cu trăiri intense, pline de pasiune și de dragoste de viață.

La începutul lunii iunie am fost la Bookfest. Vizita mea era motivată exclusiv de interese legate de partea profesională (Exporom va fi în curând gazda unei expoziții de carte!). Odată intrat în lumea cărților am pierdut noțiunea timpului. Am răsfoit curios zeci de cărți și am plecat acasă cu un număr suficient de mare pentru a avea subiect pentru Cronica cititorului amator pentru mult mult timp... Au fost banii pe care i-am cheltuit în cel mai folositor mod din ultimii ani și plăcerea acelor momente de "shopping" nu prea am reușit să o compar cu alte trăiri similare. În acel univers cu miros de tipografie, de hârtie ieșită proaspăt de sub tipar, am descoperit doi autori care mi-au atras atenția: Dan Chișu cu "Garsoniera din pădurea de macarale" (subiectul următoarei cronici) și Adrian Cioroianu cu "Adulter cu smochine și pescăruși".

O conjunctură fericită a făcut să pot citi acest roman în ultimile trei weekenduri, pe un șezlong, la malul Mării Negre. Acțiunea se desfășoară într-o mică localitate situată pe coasta Mării Mediterane. Personajele principale sunt o tânără regizoare de film, foarte frumoasă și care se retrăsese prematur din actorie pentru a se dedica exclusiv regiei și un scriitor cu ambiții de scenarist. Invitați să participe la festivalul de film găzduit de micuța localitate de pe litoral între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste plină de pasiune. Povestea este complicată însă de statutul de persoane căsătorite al celor doi dar și de notorietatea lor, aceștia fiind personalități foarte cunoscute în lumea filmului european. De vineri până luni, timp de patru zile, scriitorul și regizoarea trăiesc momente de un erotism care este descris foarte elegant și în același timp captivant de către ministrul-scriitor.

Întreaga acțiune este prezentată în roman văzută prin ochiul personajului principal, scriitorul Paul Bland. Atât de bine sunt ilustrate trăirile interioare ale acestuia încât la un moment dat, citind rândurile lui Cioroianu, mă întrebam oare cât din ficțiune este ficțiune și cât sunt întâmplări pe care autorul le-a trăit și care l-au marcat într-atât încât a reușit să scrie un roman atât de bun.

Scriitorul are câteva teme preferate care revin de mai multe ori de-a lungul romanului: spațiul Mării Mediterane (marea fiind singurul "personaj" real din roman), latinitatea, felul de a fi al latinilor și farmecul aparte al spațiului latin (Paul Bland este un latin fără a se preciza care este țara sa de origine), dar și câteva simboluri care apar repetitiv cum ar fi pescărușii, smochinele, insula, vinul, soarele...

Romanul lui Cioroianu este departe de a fi o lectură "grea". Am citit recenzii scrise de "cititorii profesioniști" și am realizat de ce chiar era nevoie de o cronica a cititorului amator. În primul rând "profesioniștii" realizează aceste recenzii pentru a se citi între ei, limbajul lor fiind atât de greu accesibil omului neavizat încât foarte puțini reușesc să parcurgă întreg textul acestora. Pe de altă parte, lucrarea lui Cioroianu este aspru criticată ca fiind un roman-tabloid, o lectură care place pentru că autorul este "trendy" și dă bine să spui că i-ai citit romanul. Cu alte cuvinte, un roman nu este bun pentru că nu place "cititorilor profi". Eu sunt de părere că un roman care elitelor le pare a fi slab, celor mai mulți dintre cititori le poate părea a fi unul bun. Exercițiul lecturii se capătă în timp, citind. Cu cât citești mai mult si cu cât crești gradul de dificultate al lecturilor tale, cu atât mai exigent vei deveni cu următoarele romane, cu următorii autori.

"Adulter cu smochine și pescăruși" este un roman dedicat iubirii. Pasiunea, erotismul dar și zbuciumul îndrăgostitului în momentul despărțirii sunt elemente care compun o poveste de dragoste frumoasă și care a reușit să mă captiveze. Timp de trei weekenduri, pe malul mării, am evadat din discuțiile cu prietenii, din activitățile facile pe care tot omul le desfășoară pe plajă și m-am refugiat în paginile acestui roman. Este cu siguranță una dintre lecturile potrivite pentru această vară, în timpul vacanțelor la mare.

"...iubirea este eliberare și putere. Pentru că nimic nu se compară cu puterea pe care ți-o dă iubirea împărtășită și nimeni nu este mai liber decât cel ce iubește și e iubit. (...) Nu adevărul, nu! Ci doar dragostea ne face liberi."

Să fiți liberi vă doresc, dragii mei! Ne reîntâlnim in "Garsoniera din pădurea de macarale" peste câteva zile. :)

Cu drag,

Bogdan
cititor amator

Cronica cititorului amator: "Schimbarea la față a României", Emil Cioran

Dragi prieteni,

Așa cum am promis încep încă din această seară să vă împărtășesc părerile "cititorului amator" din mine despre ce și cum am mai citit în ultima perioadă. Într-o zi de ianuarie 2013 treceam prin zona Cișmigiu. Am descoperit în acea seară un loc minunat la doar câteva zeci de metri de parc. Librăria Humanitas este acest loc și nu am rezistat tentației de a intra. Odată aflat în mijlocul cărților nici măcar nu am realizat când a trecut mai mult de o oră, timp în care am răsfoit mai multe cărți. Am ales câteva dintre ele și m-am îndreptat spre casă. Printre acestea se afla și "Schimbarea la față a României" a lui Emil Cioran.

Încă din adolescență am fost preocupat de tema destinului acestui popor de-a lungul istoriei. De la "Legendele Istorice" ale lui Dumitru Almaș (nu suntem rude, este fără "i" :) ) pe care le-am citit încă dinainte de a pleca la școală, până la lucările citite în perioada liceului, toate conturau în mintea mea ideea că poporul român a parcurs cu demnitate și curaj anii și că suntem unul dintre cele mai puternice popoare din lume. Însă cu timpul am început să identific tot felul de inadvertențe legate de această teorie. Îmi doream să găsesc autorul român care să fie capabil să treacă peste condiția lui de membru al poporului român, să învingă subiectivismul și să reușească să aducă la lumină tocmai punctele noastre slabe, să ne arate verde în față care ne sunt defectele. Mi-am dorit acest lucru convins fiind că doar atunci când reușești cu obiectivitate să îți identifici problemele ai o foarte mare șansă de rezolvare a acestora. Această abordare este una de succes atât la nivel individual, cât și la nivelul colectivităților, al popoarelor. Și ce autor mai potrivit ar fi putut să realize această lucrare decât Emil Cioran.

Cu fiecare pagină pe care o citeam din "Schimbarea la față a României" realizam cât de important este să analizezi colectivitatea din care faci parte rupându-te pentru moment de ea, privind-o cumva din exterior. Analizând comparativ destinul poporului român și al marilor popoare ale lumii mi-am dat seama că suntem cu toții tributari unor valori care ne-au făcut pe noi românii să rămânem un popor mic. Psihologia poporului nostru ne-a împiedicat să pornim de-a lungul anilor un război de ocupație, nu am fost deloc expansioniști. Noi ne-am apărat în permanență "sărăcia și nevoile și neamul". Ei bine, aceasta nu este o atitudine tipică unui popor mare, dimpotrivă. Capitolul care analizează psihologia popoarelor ne prezintă felul în care ar trebui să acționeze în istorie un popor care este conștient de rolul său mesianic în lume, un popor care se dezvoltă și care și-a identificat țintele devenirii. Și ne sunt prezentate și soluții.

Politica la români este analizată și ea într-un capitol întreg și cred că aceasta este una din lucrările care trebuie să fie obligatoriu citite de aceia care îndrăznesc să spere la ocuparea de funcții politice mai mult sau mai puțin înalte. Deși într-un ton foarte critic (dar obiectiv) lucrarea nu este deloc un rechizitoriu al poporului român. Cioran cred că a intenționat să enunțe așa cum vedea el la nivelul anilor '30 destinul poporului său. Vine cu propuneri concrete despre cum ar trebui să evolueze românii și România și prin fiecare paragraf se poate vedea cu câtă patimă patriotică a scris această lucrare.

Cu toate că este realizată în anul 1936 și doar revăzută de Cioran în anul 1990, lucrarea este încă de mare actualitate. Dacă ne dorim să devenim cu adevărat un popor mare, trebuie să citim cât mai mulți această carte și să încercăm împreună să schimbăm sistemul de valori al românilor.

Am citit "Schimbarea la față" a României într-un timp foarte îndelungat: 3 luni. E greu pentru un cititor amator să urmărească textele lui Cioran. Era prima lucrare a lui pe care am citit-o și trebuie să recunosc că în permanență am folosit dexonline.ro pentru a înțelege semnificația multor termeni. Nu credeam să găsesc un autor care să mă facă să îmi dau seama cât de multe cuvinte din limba română îmi sunt încă străine. Am citit unele pagini sau capitole de câte două, trei sau chiar patru ori pentru a nu scăpa mesajul acelor rânduri și într-un final am reușit.

Vă recomand această lucrare cu toată încrederea. Este dintre acele cărți care îți zdruncină universul și te ajută să îl reașezi pe alte temelii.

Cu drag și poftă de citit,

Bogdan

Lansez "Cronica cititorului amator"

Dragilor,

Să ai blog e lucru mare, se pare... să reușești să ai un blog activ, să reușești să postezi măcar o dată pe săptămână este însă mult mai important. Sunt 10 luni de când scriam că m-am întors pe blog, eram hotărât să scriu des, să țin blogul viu și, pe cât posibil, să reușesc să vă fac să introduceți blogul meu în lista vostră de siteuri preferate. Dar scrisul ține de suflet, de trăirile interioare pe care nu le poți controla. Nu poți să scrii "la normă". Scrisul în sine este dovada efervescenței sufletului și a imaginației autorului. Atunci când sentimentele, gândurile scriitorului nu mai au "spațiu" suficient în interior, ele evadeză forțându-l pe posesorul lor să și le exprime în scris.

Asta mi se întâmplă acum! Din nou... Sunt într-o cameră de hotel, la Mamaia, după o zi lungă de plajă și multe zeci de pagini de roman citite pe un șezlong, sub o umbrelă. 2013 este trecut aproape jumătate. După un 2012 care m-a orientat mai mult spre eficiență și performanță în plan profesional, 2013 am impresia că mă vrea... mai profund, mai preocupat de aspectele imateriale ale vieții. Am redescoperit plăcerea de a citi, redescopăr cum este să te îndrăgostești, încerc pe cât posibil să nu îmi refuz micile plăceri, acelea ale sufletului, care îți provoacă momentele de bucurie, redescopăr nevoia de a nu trece o zi fără să fac o faptă bună dezinteresat, doar pentru liniștea mea interioară. Un om, în devenirea lui, trece și printr-o astfel de etapă. Se pare că pentru mine 2013 este anul sufletului.

Așa cum pentru a redescoperi plăcerea cititului ai nevoie de cărți care să te fascineze, la fel, pentru a redescoperi dragostea, trebuie să găsești persoana care să te fascineze, care să fie atât de interesantă încât să îți dorești să o descoperi pas cu pas, atent, cu simțurile ascuțite la maxim, cu inima bătându-ți tare, să fii atât de răbdător, atât de meticulos și de determinat cum nu ai fost niciodată. Și le-am găsit! Și persoana, și cărțile... Începând de azi vă voi povesti aici despre ele... Deocamdată despre ele, CĂRȚILE! Despre EA, deocamdată este prea devreme... când vom fi terminat lungul ritual al cunoașterii reciproce voi putea să enunț mai exact ce este în sufletul meu... deocamdată doar atât vă pot spune: mă fascinează!

Azi lansez "Cronica cititorului amator". Vă voi vorbi despre cărțile pe care le citesc sau pe care le-am citit. Vă voi împărtăși impresiile mele, fără pretenții de cititor cu experiență sau, mai mult, de critic literar. Vă voi spune ce am înțeles eu din fiecare lucrare parcursă, vă voi spune ce mi-a atras atenția și care sunt lucrurile care m-au marcat, ce am reținut. Sper să fie un exercițiu interesant. Deja degetele mele nu mai au stare și încă din această seara voi reveni cu primul articol din seria pe care o voi denumi "Cronica cititorului amator".

Cu drag și mult entuziasm,

Bogdan

My Dear Blog, I'm baaaaaaaaaack!!! :-))

Noaptea de duminică spre luni... e trecut de ora două dar eu nu am somn. Zilele trecute o amică mi-a adus aminte că, la un moment dat, eu am creat acest blog. Da... și apoi am uitat de el... Îi sunt dator blogului meu! Nu i-am mai scris de mult... M-am lăsat absorbit de intensitatea călătoriei cu LIFE EXPRESS și nu am mai reușit să găsesc clipele de liniște în care să reușesc să-mi pun în cuvinte gândurile... Dar în seara asta nu am somn. La fel mi se întâmplă de câteva luni. Sunt atât de nerăbdător să trăiesc ziua de mâine încât nu mai am răbdare să dorm. Somnul este o pierdere de timp atunci când ai atât de multe lucruri de făcut. Proiecte noi, oameni cu care trebuie să te vezi, atât de multă viață care trebuie trăită la maxim. De mai bine de un an nu am mai scris și acum îmi dau seama că mi-a lipsit. Îmi vin atât de multe idei pe care aș vrea să le las aici, acum, încât nu știu pe care să o enunț mai repede. E clar! Sunt "nescris" și trebuie să îmi satisfac negreșit pofta de scris. Să vă spun că am mai "încasat" încă o dezamăgire din zona politicii nu cred că mai are rost. E un domeniu care nu ne poate genera decât astfel de trăiri. A te aștepta de la un lider politic la lucruri "pozitive" este ca și cum ai fi convins că, la un moment dat, nu vor mai exista tâlhari pe Pământ și binele va învinge. Dar să trecem la lucruri mai plăcute. Un proiect mare și foarte îndrâzneț, noi prieteni și multe întâmplări frumoase au făcut ultimul an de călătorie prin viață să fie exact așa cum mă așteptam acum un an: incitant, deloc monoton și foarte motivant. Fiecare zi a însemnat o nouă provocare și în felul acesta personajul nostru principal a reușit să se dezvolte, să se autodepășească permanent și să devină din ce în ce mai eficient în tot ceea ce face. Am redescoperit dorința de a construi și mediul privat a reprezentat cadrul ideal în care am putut să mă manifest. Împlinirea profesională a constituit, în ultimul an, sursa mea de energie și 80-90% din timp l-am alocat noilor proiecte de business. Acum, cea mai mare dorință a mea este să îmi știu familia liniștită. Destul au suferit alături de mine în anii din urmă când eu am trecut prin momente mai dificile. Sper să reușesc să le fiu alături și să ne bucurăm împreună de anii ce vor urma călătorind împreună cu LIFE EXPRESS spre destinații pe care ceva vreme nu le-am putut accesa. Tot la capitolul dorințe, vreau să știu că cele două femei care au însemnat foarte mult în viața mea sunt bine, că și-au găsit fericirea sau că o vor găsi în curând... Una dintre ele a fost o perioadă atât de lungă în viața mea încât nu am cum să fac să nu îmi pese de ea... cealaltă, a avut un rol atât de important prin felul în care a reușit să îmi deschidă ochii și să îmi arate că viața e frumoasă și că trebuie să fac orice să devin un om de succes, încât o parte din inima mea va rămâne mereu a ei... Despre femeile din viața mea, ce să vă spun... există! Dar mai greu cu iubirea... În ultima perioadă am început să mă simt vinovat pentru că sunt prea rațional... creierul nu mai lasă inima să zburde... a făcut-o de câteva ori și s-a accidentat destul de grav. Am devenit prea echilibrat, prea împăcat cu mine, încât să mai simt nevoia de a mă refugia în iubire... Nu simt nevoia de a-mi găsi echilibrul într-o relație. L-am găsit în mine și ne înțelegem foarte bine...Optica mea asupra relațiilor s-a schimbat fundamental, dar despre asta o să vă vorbesc într-o postare viitoare. Am mai ajuns însă la o concluzie: iubirea este ca mersul. Odată ce ți-ai rupt piciorul și apoi l-ai avut imobilizat câteva luni, îți va fi foarte greu să înveți din nou să mergi. La fel, odată inima "fracturată" greu vei mai învăța să iubești. Cred că nu este atât o problemă de obișnuință, cât una de instinct de conservare... Odată ce ai dat cu capul de perete și te-a durut, o ființă rațională nu va repeta gestul. Și uite așa se deprinde din nou iubirea... încet, cu pași mici și multă atenție, fără mari așteptări pentru a te proteja de dezamăgiri dar cu maximă încredere în propria-ți persoană. Este deja 3.30 și la 7.00 trebuie să mă trezesc. Mă opresc dar sper să reușesc să mă întorc cât mai repede aici, pe blog, să scriu. Până atunci vă doresc vise plăcute și zile pline de bucurii! Cu drag, Bogdan, Keep Going Through Life

Încă şase luni în "LIFE EXPRESS"...

Dragii mei,

După șase luni de București sunt dator blogului cu un nou articol. Scriam pe 10 ianuarie "Punct.Şi de la capăt"... începeam un nou capitol al vieţii mele şi eram optimist. Optimist sunt în continuare dar în aceste şase luni multe s-au rearanjat în cursul povestirii noastre.

Ianuarie a fost o lună cât un an, sau poate cât doi, trei sau chiar zece... A fost tumultuos cu trăiri intense şi contradicţii pe măsură, cu schimbări majore şi experienţe de neuitat.

Februarie a venit apoi cu o trezire la realitate, cu şocuri şi "palme" care au avut menirea să îmi "reseteze" principii, puncte de vedere şi concepţia despre viaţă şi relaţiile dintre oameni. Dacă ianuarie a fost momentul de respiro dinaintea unei etape pline de grele încercări, februarie a fost cu adevărat punctul de plecare într-un nou capitol al vieţii mele. Am realizat care erau erorile din felul meu de a privi lucrurile, mi-am dat seama că pot mult mai mult şi că îmi pierdusem încrederea în mine şi părerea mea despre sine scăzuse spre cote dezastruoase.

Un OM şi Bucureştiul mi-au readus "self esteem-ul" (am învăţat şi cuvinte noi! :) ) la un nivel maxim. Mi-am dat seama că pot să fac lucruri minunate, că pot să excelez în ceea ce fac, că pot să fiu bărbatul pe care orice femeie şi l-ar dori lângă ea, că depinde doar de mine să refac ceea ce nu am făcut bine în ultimii ani şi să merg mai departe spre succesul personal pe care fiecare dintre noi ni-l dorim.

Deşi povestea începea spre sfârşitul lui decembrie "în doi" ea a devenit în februarie din nou povestea LUI şi doar a lui. Nimic nu a fost întâmplător. Au fost şapte săptămâni în care am călătorit în acelaşi "compartiment" cu o fiinţă minunată şi care a rămas foarte aproape de sufletul meu. Şi cum fac doi colegi de compartiment când călătoresc împreună în trenul vieţii am povestit mult şi discuţiile astea m-au pus pe gânduri. Abia după ce traseele noastre ne-au obligat să continuăm în "trenuri" diferite am înţeles care era tâlcul acelor discuţii... şi atunci m-am schimbat şi am început să gândesc altfel... sper ca acelaşi efect benefic să îl fi avut şi eu asupra partenerei mele de călătorie. O călătorie scurtă, de doar 7 săptămâni, dar definitorie pentru desfăşurarea viitoare a acţiunii...

Bucureştiul a avut şi el rolul lui, foarte important, în reuşita noului început. Mediul animat, plin de viaţă, noii prieteni, atmosfera foarte motivantă şi exemplele de succes din jurul meu au reuşit să mă influenţeze pozitiv. Spre deosebire de Râmnicu Vâlcea, în Bucureşti, cu toată imaginea de "junglă urbană", ritmul de viaţă, relaţiile interumane, provocările de zi cu zi au menirea să te ţină "în priză" şi să reuşeşti să dai randament maxim în tot ceea ce faci. Pe de altă parte atmosfera de "sat mai mare", în care toată lumea "moare de grija" celuilalt, în Bucureşti nu există. Probabil date fiind dimensiunile mult mai mari ale oraşului şi ritmul de viaţă infernal, nu mai există în viaţa de zi cu zi a bucureştenilor timp şi pentru a se preocupa de "capra vecinului". În provincie însă "capra vecinului" este animalul preferat al românilor...

A fost apoi o perioadă martie-aprilie de stabilitate, de sforţări pe plan profesional şi personal care încep încet, încet să îşi arate roadele acum. Cu o determinare maximă şi dorinţa de a reuşi în tot ceea ce îşi propune personajul nostru principal îşi păstrează traseul şi îşi urmăreşte obiectivele. Găndirea pozivită şi încrederea de sine sunt garanţia reuşitei în ceea ce îşi propune.

În mai am schimbat prefixul! Am împlinit 30 de ani şi a fost, evident, un moment de bilanţ... Am avut câteva zile în care singur cu mine însumi am "dezbătut" primii mei 30 de ani de viaţă. Şi am găsit apoi şi o melodie elocventă pentru celebrarea evenimentului. Aveţi link-ul aici:

http://www.youtube.com/watch?v=NoR78-PomKc

Versurile sunt relevante pentru o astfel de aniversare şi chiar mi-am regăsit o parte din trăirile mele în ele.

Personajul nostru nu a putut să stea departe de politică nici în Bucureşti. Implicarea este un "drog" care, odată ce îţi dă dependenţă nu mai ai scăpare. Nu mai poţi sta deoparte decât cu mari eforturi. Sunt alături de colegii mei de la PDL Sector 5 şi de preşedintele lor, tânărul deputat de Bucureşti Ştefan Pirpiliu. Avem o misiune grea pentru alegerile locale din 2012 dar întotdeauna misiunile dificile şi aparent imposibile sunt cele care motivează cel mai mult şi te fac să performezi în orice domeniu. Şi nu ştiu cum se face că eu întotdeauna în politică am fost atras de astfel de misiuni... :))

Povestirea capătă treptat personaje noi atât în roluri secundare cât şi în roluri principale. Noul cadru de desfăşurare a evenimentelor presupune apariţia în fiecare act a unor noi actori. Fiecare dintre ei influenţează în felul lui desfăşurarea acţiunii. Cei mai mulţi dintre ei o fac în sens pozitiv. Personajul principal a reuşit, în cei treizeci de ani de călătorie cu trenul vieţii, să poată să recunoască relativ repede persoanele care nu sunt potrivite să ocupe un loc in acelaşi "compartiment" cu el.

În felul acesta călătoria cu "LIFE EXPRESS" continuă. Noi şi spectaculoase destinaţii se anunţă în viitor!

Jurnalul de călătorie va fi aici pe blog periodic şi va relata noile experienţe ale călătorului nostru.

To be continued!

Cu drag,

Bogdan Almasi - Keep Going Through Life

S-a cam picat BAC-ul !!! Jos FUNERIU !!!

Dragii mei,

Revin pe blog cu forte proaspete inspirat fiind de subiectul zilei de azi, 3 iulie 2011, examenul de bacalaureat.

Toata ziua pe televiziunile de stiri s-a titrat "Romania a picat BAC-ul" sau "Au distrus si scoala romaneasca". Nimic mai adevarat! Romania a picat BAC-ul si scoala romaneasca a fost distrusa si "abramburita" de o suita de ministri si alti oameni politici "specialisti in invatamant" timp de 20 de ani.

Dar sa cautam vinovatii!

Realitatea si Antena 3 evident identifica vinovatii in tabara actualei puteri. Le amintim insa distinsilor realizatori ca actuala generatie de 4 ani se tot (de)formeaza pe bancile liceelor romanesti. Vorbarie ieftina si intentii necinstite in pozitia lor, ca de obicei.

Ministrul Funeriu este intradevar VINOVAT!!! Vinovat ca a insistat cu un amanunt aparent stupid pentru majoritatea opiniei publice: supravegherea video a desfasurarii examenului. Sa fim seriosi! Cu totii stim ca la bac se copia. Se copia "pe rupte" si asa ne-am mintit timp de 20 de ani, din ce in ce mai tare. Funeriu este vinovat ca ne-a deschis ochii, ca a avut, in imensa-i naivitate, curajul de a le arata romanilor ca scoala romaneasca este o simulare a unui proces de formare, ca am scos de pe bancile scolilor generatii intregi de ratati profesional (cuvantul nu este prea dur). Si realitatea ar fi si mai dura, mai ingrozitoare si neiertatoare daca am face acelasi lucru la examenele de licenta...

Daca vrem sa schimbam viitorul acestei tari, de aici trebuie sa incepem ! Am invatat timp de 20 de ani, inca din scoala, ca a fi "smecher" si a te descurca sa treci clasa si examenele este o calitate. A copia a devenit treptat un lucru normal... nici profesorii, nici parintii, nici liderii politici ai acestei tari nu au facut nimic pentru a le explica elevilor si studentilor ca a copia este de fapt o forma de a ne minti pe noi insine. Dar EI nu aveau timp sa faca asta pentru ca si ei "copiau"! Si ei (profesori, parinti, oameni politici) au ridicat SMECHERIA la rang de virtute... o virtute tipic romaneasca!!! Dupa ani si ani am inceput chiar sa ne mandrim noi, ca popor, ca suntem DESCURCARETI !!!

Ei bine, Funeriu ne-a INCURCAT cu camerele lui !!! A strans FUNIA in jurul smecheriei si a cam strangulat-o... Cum a indraznit?! JOS FUNERIU !!! Funeriu a inhibat descurcaretul popot roman si tinerii nostri viitori descurcareti s-au impiedicat... AU PICAT BAC-UL !!!

Daca in acesti ultimi 20 de ani am fi invatat ca "a copia" inseamna "a fura", a ne fura pe noi insine, si "a fura" nu este moral/legal/normal poate ca acum Romania ar fi aratat altfel...

Azi s-au revoltat o multime de romani. Cum a indraznit Funeriu sa ceara camere de luat vederi in salile de examen?! Furtul a devenit normalitate in acesti 20 de ani. A venit un ministru care ne-a tulburat normalitatea. Corectitudinea este anormala si atunci nu suntem de acord cu ea... Ne meritam soarta!
RUŞINE!

DA! Ruşine doamnei ministru Ecaterina Andronescu. Dumneaei a stat toată ziua pe televizor să puncteze electoral momentul. Ce a spus?! Nimic!!! Ca de obicei! Eventual ne poate spune cum a garantat-o "intelectualul" Vanghelie sau cum a deprins dumneaei tainele şmecheriei de la mentorul său de la Sectorul 5 şi cum a reuşit să işi rotunjească veniturile de profesor-parlamentar-ministru-rector şamd... Sunteţi din acelaşi film cu "descurcăreţii" României, doamna ministru, şi în afară de faptul că rămâneţi în istoria învăţământului românesc ca "Abramburica" nu o să ne aducem aminte de nici un alt lucru bun pe care l-aţi fi făcut in (mult prea) mulţii ani în care aţi fost ministru al învăţământului.

Şi am şi o mărtusirire de făcut: ŞI EU AM COPIAT!!! Nu la BAC pentru că m-a dezavantajat prima literă din numele de familie ("A") şi am stat în prima bancă (ghinion!)... dar în patru ani de liceu, nu pot să îmi amintesc de câte ori... Probabil de aici şi faptul că sunt lucruri care ar fi trebuit să îmi rămână cât de cât în memorie şi eu nici nu îmi mai aduc aminte că am "învăţat" aşa ceva în liceu... Copiind am trecut ca gâsca prin apă prin liceu milioane de români... Să fim sinceri!!!

Cu speranţă, încă...

Bogdan, "produs" al ultimilor 20 de ani de aşa-zis învaăţământ românesc

Cand iubirea ucide iubirea...

Dragi prieteni,

Trecem în viață prin situații diverse, ne confruntăm în fiecare moment cu factori care ne pun pe gânduri sau care ne împing spre o stare sau alta. La aproape 30 de ani simt că, mai mult decât niciodată, după câțiva ani de încercări de toate felurile, am ajuns să pun mai mult accent pe sentimental, pe imaterial decât pe material. Când cunosc un om nu mai observ haina cu care este îmbrăcat sau din ce mașină a coborât, mă fascinează să descopăr ce este dincolo de ochii lui, ce gândește, care îi sunt intențiile, ce este în sufletul lui... La fel se întâmplă cu orice aspect al existenței mele... SUFLETUL este pe primul loc... Dacă ACOLO este liniște, materialul se rezolvă de la sine.

Azi, după ce am văzut pe magazinul Unirea un mesh imens cu concertul Scorpions am ramas cu melodiile lor în minte. Ajuns acasa am început să caut și alte melodii și am dat peste una mai puțin cunoscută, dealtfel cu o linie melodică destul de puțin spectaculoasă dar ale cărui versuri m-au pus pe gânduri. Melodia se numește "When love kills love"... Daaaa! Când iubirea ucide iubirea... E oare posibil? Ei bine, dacă stăm bine să ne gândim chiar este... din păcate!!!
Se întâmplă când părintele îi restrânge libertatea de inițiativă copilului aflat la vârsta adolescenței, se întâmplă când partenerul de viață, deși iubește, devine posesiv și își "sufocă" iubitul prin atitudini și gesturi, se întâmplă atunci când nu știm să punem în vorbe și fapte sentimentele noastre. Astfel, iubirea este denaturată de comportamentul nostru, începe să pară mai degrabă isterie, obsesie sau dimpotrivă, nepăsare, indiferență...
Atunci iubirea începe să nu mai fie reciprocă, echilibrul din relația părințe-copil sau iubit-iubită se rupe. Unul dintre cei doi iubește și încearcă, de cele mai multe ori inconștient, să îl domine pe celălalt, să dețină controlul... Totul dintr-un sentiment de nesiguranță care îl încearcă în situația de echilibru... Această nesiguranță îl împinge spre a rupe echilibrul... Atunci LOVE KILLS LOVE !!!
And THIS IS THE END !!! :(

Din păcate situațiile de genul acesta sunt foarte dese. Conflictele dintre generații își au originea într-o astfel de situație... Nimeni nu spune că părinții nu își iubesc copiii... Însă, datorită diferențelor de viziune asupra vieții apare tendința părintelui de se impune în relația cu copilul și de a hotărî în locul lui. Atunci iubirea părintelui care nu înțelege care sunt aspirațiile copilului său pune în pericol iubirea copilului pentru părintele lui. And LOVE KILLS LOVE...
Iubitul își iubește partenera și reciproc. Altfel de ce ar mai fi împreună? Numai că apar situații când, având personalități diferite sau din cauza unor experiențe anterioare nefericite, unul dintre ei deviază de la cursul firesc al unei relații. Rupe acel echilibru de care vorbeam mai devreme printr-un gest, printr-o privire, printr-o replică deplasată... În măsura în care situația este una accidentală ea nu provoacă urmări dar atunci când tendința unuia dintre parteneri devine deranjantă pentru celălalt lucrurile capătă accente dramatice... Și atunci LOVE KILLS LOVE...

E ciudat! Pare chiar un paradox... Iubirea este un sentiment pozitiv, în principiu. Totuși, așa cum se întâmplă în orice situație, excesul, exagerarea pot denatura orice sentiment sau lucru pozitiv.

Nu vă lăsați IUBIREA să ucidă IUBIREA altora pentru voi... O să vă pară rău !!! Și, de cele mai multe ori, când vă veți da seama că IUBIREA voastră a comis "crima", va fi tardiv... Răul va fi fost făcut și veți fi rămas cu regretele!

Să fiți iubiți!

Bogdan

FRICA

Dragilor,

Inca sunt sub efectul unei discutii care m-a pus tare de tot pe ganduri. Si cum gandurile mele v-am obisnuit sa fie aici, iata-le!!!
Nu subiectul discutiei m-a afectat ci declansatorul unor atitudini, reactii, decizii...
De multe ori in viata trecem prin situatii care ne sperie, avem de-a face cu reactii ale unor oameni care ne afecteaza si ramanem speriati...
FRICA ne domina apoi sufletul si ne tulbura gandirea. Ne e frica sa nu fim din nou in aceeasi situatie, sa nu fim din nou dezamagiti, sa nu fim din nou victime...
Instinctul de conservare ne face ulterior sa ne izolam sub propria ''carapace''... Refuzam contactul cu exteriorul, ne este frica sa mai traim...
Cum scapam de FRICA???
Raspuns: doar infruntand-o!!!
Daca iti e frica de caini incearca sa iti controlezi frica in prezenta lor si ii vei domina!!!
Daca iti e frica de dezamagire, cum vei putea sa fii fericit??? Fericirea o vei atinge doar asumandu-ti riscul nefericirii... Frica de risc te impinge spre o existenta plata, fara culoare care pana la urma, inevitabil, tot la nefericire te duce. Asadar, a nu iti asuma riscul este doar o amanare a intrarii nefericirii in viata ta. Castigi in plus cativa ani de liniste, dar o liniste aparenta...
Mai mult te vei intreba mereu cum ar fi fost daca ai fi riscat si incertitudinea asta iti sapa rani adanci in suflet... Frica de a-ti asuma acest risc este de fapt frica de fericire, frica de a avea succes...
Situatia capata accente si mai dramatice atunci cand cunosti fericirea si ulterior un soc te face sa fugi de ea pentru ca ai putea din nou sa treci printr-o dezamagire...
CONCLUZIA SERII: infrunta-ti frica si poti sa fii fericita, asuma-ti riscul nefericirii mai ales atunci cand cunosti ''gustul'' fericirii !
Da-ti o sansa sa fii fericit! Cauta riscul si cu siguranta, crezand in tine si in cel de langa tine, vei fi fericit!!!

Cautand fericire,

Bogdan

How to turn back time ?!?!?

Dragilor,

De mai bine de 2 zile mă tot incearcă o întrebare: Cum poţi da timpul înapoi? Nu am găsit răspunsul!!! :-(

Dar astăzi mi-am adus aminte de Google. Prietenul nostru care ne luminează şi ne dă răspunsuri pentru toate dilemele care ne chinuiesc cugetul şi ne umplu viaţa de incertitudini. Zis şi făcut! Intru pe Google şi îl întreb: "How to turn back time?". Şi îmi apar, ca de obicei, multe răspunsuri. Majoritatea nu îmi rezolvau problema. Dar am găsit un articol interesant care începe prin a spune că "Reversing time is no longer Science Fiction". Good news, ca să zic aşa!

http://newsblaze.com/story/20100201092603stra.nb/topstory.html

Buuuun! Am aflat că este posibil... acum să vedem de ce aş avea eu nevoie să dau timpul înapoi?
Şi cât de "departe" aş vrea să călătoresc?

Mi-ar ajunge până joi seara... sau până sâmbăta trecută???? Sau mai bine 2-3 ani în urmă?... Totuşi cred că vreo 10 ani ar fi cel mai bine... Să presupunem că sunt cu 10 ani în urmă! Ce aş face diferit? Aş repeta sau nu ceea ce am făcut greşit? Nu ştiu... şi dacă nu sunt sigur cât de folositor este efortul? De ce să irosesc un experiment ştiinţific pentru a încerca eu să dau un alt curs vieţii mele atâta vreme cât nici nu sunt sigur că aş fi capabil să nu mai repet erorile şi deciziile greşite din aceşti 10 ani? Mai folositor omenirii ar fi să trimită înapoi în timp o persoană care să împiedice izbucnirea războaielor mondiale...

Regrete!!! Păreri de rău... Este oare o slabiciune să regreţi? Unii spun că niciodată nu trebuie să regreţi un lucru făcut, un gest sau o vorbă aruncată în vânt. Nu sunt de acord! A-ţi recunoaşte greşelile, a avea regrete, a-ţi părea rău este primul pas spre a nu repeta greşeala. Inclusiv morala creştină spune că păcatul recunoscut este pe jumătate iertat.

Vă întrebaţi oare ce am făcut să mă încerce asemenea regrete. Am făcut în aceşti ani lucruri, am spus cuvinte sau am acţionat câteodată în aşa fel încât poate că mi-am îndepărtat prieteni, am supărat oameni care nu meritau sau poate chiar am pierdut sprijinul unora care m-ar fi ajutat necondiţionat. În alte ocazii am îndepărtat de mine persoane care mă iubeau doar printr-o vorbă sau printr-o privire, doar printr-un gest sau din lipsa de luciditate.

Cu toţii, dacă privim retrospectiv, cred că avem astfel de păreri de rău!

Din păcate însă nu putem schimba, încă, trecutul... nu putem da timpul înapoi şi nu ne putem "rescrie" povestea. Ne rămâne doar să apreciem ceea ce avem în prezent şi, din experienţa trecutului, să ştim cum să facem să nu mai repetăm greşelile.

Şi totuşi... vreau măcar o săptămână să dau timpul înapoi! Vreau să "rescriu" un capitol delirant din viaţa mea, vreau să nu mai pierd încă o dată... oare dacă suntem doi care vrem acelaşi lucru, este posibil??? Sunt convins că DA !!!

Iubesc un zâmbet şi nu vreau să îl pierd !!! Ştiu că EU sunt cel care poate să îl păstreze la fel de proaspăt şi de luminos pentru totdeauna !!!

Te iubesc, dragă S. !!!

Bogdan

P.S.: "S" from "smile" ;-)

Cine-i prinţ şi cine-i cerşetor în Bucureşti ?!

Azi am redescoperit metroul ! Nu mai avusesem ocazia să merg cu această minunăţie a Bucureştiului de câţiva ani. În puţinele zile pe care le-am mai petrecut în ultimii ani in Capitală am folosit de obicei mijloacele de transport în comun de suprafaţă... RATB-ul să trăiască!!!

Ei bine, azi am fost martorul unei scene care m-a lăsat cu gura căscată. Mă duceam spre cartierul Militari... cu metroul... Eram deja de câteva staţii în acelaşi vagon şi retrăiam senzaţia ciudată de studiere reciprocă între colegii de călătorie... Probabil ştiţi la ce mă refer. Este de ajuns să urmăriţi privirile persoanelor din jurul vostru şi veţi observa cum toată lumea iscodeşte pe toată lumea. Parcă fiecare îşi spune: "Oare ăsta cu ce se ocupă?", "Blonda aia trebuie să aibă un sponsor cu bani! Ia uite ce pantofi de firmă are!" sau "Ia uite-l şi pe fiţosul ăla cu ochelari ce aere de intelectual are! Citeşte Dilema Veche nu Libertatea ca noi, cei mulţi!"... Foarte interesantă experienţa călătoriei cu metroul. Fără să intri în vorbă cu nimeni, doar observând priviri şi gesturi poţi să îţi exersezi cunoştinţele de psihologie.

La un moment dat intră în vagonul în care mă aflam şi eu un puşti blond, foarte curat şi chiar bine îmbrăcat. Avea cam 12-13 ani. "Atenţie! Se închid uşile!" ... şi se închid... dintr-o dată puştiul se pune în genunchi în mijlocul vagonului şi începe să turuie o rugăciune. Evident că nu înţelegea nimic din ce spunea el acolo. Invocarea Fecioarei Maria nu avea nimic evlavios. Era doar o încercare lipsită de "talent" de a imita cerşetorii "profesionişti" de acum câţiva ani şi care aproape că îţi smulgeau o lacrimă prin tonul vocii lor şi prin felul sărăcăcios în care erau îmbrăcaţi. Dar pe puştiul nostru nu îl interesa prea tare. Ce să facem!? Nici cerşetoria nu mai este ce era odată!

Dar scena abia când şi-a terminat puştiul poezia a devenit mai interesantă. Copilul cu părul bălai şi faţă de neamţ (dacă spunea rugăciunea în limba germană nu mă surprindea având în vedere look-ul) se ridică şi începe turul vagonului. Nici mâna nu o mai ţinea întinsă. Parcă îi era indiferent dacă îi dă cineva ceva sau nu. Evident că aproape toţi călătorii l-au tratat cu indiferenţă aşa cum merita de altfel un mic şarlatan care încerca să îi păcălească.

În vagon erau însă şi doi bărbaţi de aproximativ 40 de ani. Oameni simpli, după vorbă, după port... Păreau a fi muncitori, probabil în construcţii, care se duceau spre casele lor din afara Bucureştiului după o zi de lucru. Unul dinte ei îi întinde puştiului o bancnotă de 1 leu. Se pare că îl impresionase discursul. Am uitat să vă spun că înainte de a începe rugăciunea copilul a precizat că are familie numeroasă şi că sunt mulţi copii acasă.

Până la urmă nimic anormal. Omul a vrut să fie milostiv. Dar cum poţi să fi milostiv cu unul care este mult mai curat şi mai bine îmbrăcat decât tine?! În momentul acela m-am întrebat cine e prinţ şi cine e cerşetor în Bucureşti?

În aceste condiţii nu o să mă mai mir dacă o să aflu că Irinel a primit o donaţie de 1000 de euro de la un pensionar pentru că nu mai avea bani să facă plinul Rolls-ului şi să plimbe "prinţesele" (sau "cerşetoarele"?!) din Bamboo... Sau că Ion Ţiriac a primit 10000 de euro de la o fundaţie de protecţie a animalelor pentru că nu mai avea fonduri că să hrăneasc mistreţii de la Balc între două vânători cu prietenii săi, "prinţii" (sau "cerşetorii"?!) europeni.

Aşadar, dragii mei, cine-i prinţ şi cine-i cerşetor în Bucureşti ?

Cu drag,

Bogdan

Punct. Şi de la capat.

Dragilor,

Mi-a fost dor sa scriu... de multe ori am început articole pe care nu am avut puterea sau inspiraţa să le termin. Să fi fost de vină agitaţia din perioada sărbătorilor... să fi fost perioada efervescentă din PDL Vâlcea... să fi fost haosul din sufletul meu ?

Cert este un lucru: tot ce m-a înconjurat la sfârşitul lui 2010 a fost haotic. Totul se mişca brownian parcă într-o încercare disperată de a-şi găsi starea de echilibru. Toate subiectele din viaţa mea, frazele începute şi neîncheiate îşi căutau PUNCTUL !!! Fugeau cu disperare de semnul întrebării, dar nici nu îndrăzneau să viseze la un semn al exclamării...

Şi starea de echilibru a apărut. Toate propoziţiile începute şi neîncheiate şi-au primit Punctul. Toate subiectele care îmi frământau sufletul s-au închis. 

2010 este Punctul !!! 

2011 deschide un nou capitol în viaţa mea... Continuăm să scriem de la capăt povestea unei vieţi. Am ajuns la pagina 30 şi ar trebui să trecem la desfăşurarea acţiunii, abia acum povestea ar trebui să devină cu adevărat interesantă... Introducerea şi intriga din primele 30 de pagini ne-au ţinut cu sufletul la gură, să vedem ce o să urmeze...

Deja primele două fraze ale noului capitol sunt scrise. Planul profesional al povestirii se schimbă total. În noul context personajul principal înţelege că profesia este de bază... politica este pentru cei care nu au excelat, sau care nu sunt în stare să aibă performanţă pe plan profesional... Tot partea profesională (dar nu numai) este cea care îl influenţează decisiv în decizia lui de a reveni în Bucureşti, un oraş care oferă mult mai multe oportunităţi decât Râmnicu Vâlcea...

În a doua frază începem treptat să scriem povestea a două vieţi... desfăşurarea acţiunii are mari şanse să prezinte evoluţia a două suflete pereche. Noua poveste din poveste începe frumos şi foarte promiţător şi are un rol foarte important în echilibrarea trăirilor personajului principal.

Vom continua să ne vedem din ce în ce mai des aici, pe blog. Însă nu vom mai vorbi despre politică, vă promit! Nu merită! Viaţa este scurtă şi trebuie să ne bucurăm de lucrurile frumoase din vieţile noastre! Vom vorbi despre prieteni, despre evenimente culturale, flori, fete, filme sau băieţi, melodii sau cântăreţi, despre iubire, despre copii (asta după ce o să capăt experienţă :-) not yet!!!), despre părinţi, despre relaţiile dintre oameni, despre greşeli şi cum să nu le repetăm... 

Aşadar, Punct. Şi de la capăt.

Cu drag,

Bogdan Almasi

Keep Going Through Life

"Măi, ce blestem o fi pe partidul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti ?!?!?!"

Dragi vâlceni,

Se apropie premiera filmului de mare succes local "Vreau să fiu preşedinte la PDL !". Ultimele scene, cele care cuprind punctul culminant, vor fi turnate pe 11 decembrie 2010. După ce timp de mai bine de şase luni mişcările de forţe au fost imortalizate pe peliculă, în 11 decembrie se vor trage câteva duble în "scena alegerilor".

Criticii de film au urmărit îndeaprope turnarea capodoperei şi ne-au încântat cu cronici intermediare si povestiri incitante din intimitatea echipei de filmare. Intrigi, idile, trădări, confruntări şi alte momente picante au fost servite publicului vâlcean.

Există încă dezbateri aprinse în cadrul echipei de scenarişti pe tema deznodământului. Cert este că se doreşte o repunere în operă a "scenei oglinzii" din confruntarea pentru preşedinţia României din 2004 dintre Traian Băsescu şi Adrian Năstase. În rolurile principale, Dorel Jurcan şi Romulus Bulacu.

Rămâne de văzut care dintre cei doi candidaţi va rosti replica decisivă: "Măi, ce blestem o fi pe partidul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti ? Între Romulus Bulacu şi Dorel Jurcan ! În 15 ani nu a apărut unul nou, să ducă partidul ăsta mai sus, să îl scoată din amorţire şi să reuşească să învingă PSD-ul ! Unul cu o mentalitate diferită, cu iniţiativă, implicat şi ferm. Ce blestem o fi ? Pe cuvântul meu, îmi pare rău ! Pe urmă mă tot uitam aşa, uneori, în oglindă, mă uitam la mine, zic "Mă, tu ai respect pentru partidul ăsta?". Zic "Am!" . Poate că era momentul ca în faţa colegilor de partid să vină un alt tip de candidat decât noi doi."

În prezent, agenţii celor doi actori principali se luptă pentru a obţine pentru favoritul lor această replică. Lui Dorel Jurcan i se reproşează însă lipsa de fermitate din ultimele sale roluri, lipsa de implicare, probleme de comunicare (mai ales telefonică) şi alte ezitări care sunt speculate de adversari în lupta din Hollywoodul politic vâlcean. Romulus Bulacu trebuie să explice lipsa de rezultate pentru colegii din rolurile secundare (primari de exemplu), precum şi o prietenie suspectă cu criticii de film ruşi. De asemenea, trebuie să deconteze rezultatele dezastruoase ale colaborării dintre PDL Vâlcea şi casa de producţie de filme de scurt metraj de inspiraţie sovietică PSD Vâlcea. Nu în ultimul rând Romulus Bulacu are dezavantajul unui discurs fără conţinut şi al lipsei totale de viziune politică.

În această situaţie echipa de producţie se vede în situaţia de a alege cel mai mic rău din opţiunile aflate la îndemână.

Speranţa moare însă ultima şi până în al doisprezecelea ceas scenariştii vor căuta o soluţie salvatoare. Este posibilă inclusiv apariţia unui al treilea personaj care să nu fie un "fost". În această situaţie arma secretă, replica din scena oglinzii, îşi va pierde din importanţă şi centrul de greutate se va muta în altă parte... Unde? Vom vedea cu toţii pe 11 decembrie !!!

Vizionare plăcută în continuare !

Cu stimă,

Bogdan "Caranfil" Almaşi

Dacă esti chibiţ, atunci nu te băga !!!

Da!!! Am o problema cu o doamnă care nu ştie care este rolul chibiţului. Îşi bagă nasul şi vorbeşte în timpul jocului. Joc şi eu o "tablă" cu un coleg, îi dau marţ după marţ, îl scot din orice poziţie şi ea simte nevoia să îşi ajute "sponsorul" aflat în trend descrescător... Şi o face băgându-se în seamă... vorbeşte neîntrebată, nici nu spune lucruri pertinente şi încearcă să mă scoată "din mână". Nu reuşeşte!!! Îmi merge zarul zilele astea. Dacă în dragoste, afaceri şi politică nu am avut (încă) noroc văd că la table dau numai duble.

Zilele trecute m-a acuzat "chibiţoaica" public de dopaj. Cică aş fi luat o doză de VAI şi VAI mi-a dat aripi... În primul rând trebuie să îi spun că aripi îţi dă Red Bull... şi eu nu beau Red Bull !!! În al doilea rând VAI nu este o substanţă dopantă ci un coleg cu care am exersat jocul de table cu mulţi ani în urmă. Ne antrenam la aceeaşi masă. Era prima ligă de "tablagii" !!! Eu eram un tânăr aspirant, el avea deja ceva vechime şi juca la nivel înalt !!! În loc să rămân în anticamera primei ligi am ales să joc într-o divizie inferioară, la judeţ!!! Mi-am stricat jocul dar dacă am început, continuăm !!! Asta nu e însă important. Am lămurit cum e cu dopingul.

"Chibiţoaica" continuă pe un ton şi mai de mahala şi mă acuză că eu sunt plătit... că aş fi un mercenar care joacă table din interes!!! Că obosesc adversarii unui alt "tablagiu" de la Bucureşti care vrea să câştige Cupa Tablagiilor Vâlceni !!! Nu-i aşa madam !!! Eu joc de plăcere, din convingere şi joc cum gândesc eu... Ai fi surprinsă dar eu chiar am creier !!! Al meu !!! Tu? Te bagi la un şah ?!
Dar eu aud că despre dumneata umblă vorba cum că ai "chibiţa" pe bani !!! Cică pentru preţul corect faci şi pe "majoreta" ! E adevărat ?

Majoreta noastră cu pompoane mai spune şi că cică eu nu aş avea coloană vertebrală... Eronat din nou !!! Şi mă enervează îngrozitor cine se găseşte să mă acuze pe mine că nu am coloană vertebrală. Păi eu, care spun şi joc exact cum gândesc, tocmai eu nu am coloană vertebrală !?!?! O să vă fac cadou o oglindă stimată doamnă!!! Nu vedeţi bârna din ochiul dumneavoastră dar vedeţi paiul din ochiul meu !!! Grav!!!

Punctul culminant l-a atins când, vâzând că îi scot tablele din cap sponsorului ei, mi-a zis că în "nemernicia mea de cîine turbat" dau prea multe duble şi sigur am măsluit zarurile. Madam, nemernicia este a aceluia care îşi vinde până şi sufletul pentru doi bani (mai mult oricum nu face), care minte public şi încearcă să manipuleze, care "chibiţează" zilnic despre lucruri pe care nu le cunoaşte, care este după ani de zile la fel de superficial ca un debutant. Madam, cîine turbat este acela care înfometat fiind aruncă cu lături în stânga şi dreapta pentru o coajă de pâine... Mi-e milă !!!

Grijă mare !!! Chibiţii care nu sunt obiectivi şi nu ştiu meserie vor rămâne cât de curând fără pâine!!! Aşadar "chibiţoaica" noastră ar trebui să încerce o reconversie profesională. La "chibiţăreală" nu se pricepe!!!

Patru-doi!!! Poartă-n casă!!! Iar îi dau marţ!!!!

S-auzim de multe duble !!!

Bogdan Almaşi

Invata sa traiesti, sa iubesti si sa crezi !!!

Da!!! Asta spunea Andrei Bolkonski in ultimele sale clipe de viaţă.

In seara asta m-am uitat la filmul Război şi pace, ecranizarea după romanul lui Lev Tolstoi. Romanul îl citisem, cu mult timp în urmă... şi filmul îl mai vazusem de două ori... Totuşi m-a captivat şi m-a "mişcat" la fel că prima oară.

Încă nu mă simt capabil să exprim în cuvinte ce stare, ce sentimente mă face acest roman să trăiesc. La fel mi s-a întâmplat în urmă cu la fel de mulţi ani cu romanul Crimă şi pedeapsă... Raskolnikov şi zbuciumul său mi-au rămas în memorie.

Un lucru-i cert: literatura rusă este plină de opere deosebite, pline de substanţă, de mesaje profunde care te fac să le citeşti pe "nerăsuflate" din scoarţă-n scoarţă.

Foarte mulţi dintre români sunt dominaţi de sentimente negative faţă de Rusia şi faţă de ruşi. Istoria a fost în aşa fel scrisă aici, în România, încât să trăim cu certitudinea că intotdeauna ruşii au vrut ce este al nostru. Nu sunt total convins că acesta este adevărul istoric... dar timpul o va dovedi.

Imi este clar însă un lucru: cultura rusă este deosebită. Îmi pare mult mai îndreptată spre profunzimea lucrurilor, a vieţii, a rostului existenţei noastre pe pământ. Spre comparaţie, culturile popoarelor din vestul europei îmi par a fi mai... superficiale... mai puţin conectate cu realităţile vieţii... De fapt, toată comparaţia aceasta pe care încerc să o fac eu aici s-ar putea rezuma la comparaţia dintre suferinţa popoarelor din estul Europei, greu încercate de-a lungul istoriei şi viaţa mult mai lipsită de griji a celor din vest, protejaţi de-a lungul vremurilor de poziţia lor geografică.

Mă opresc aici pentru că sunt adept al principiului diviziunii muncii şi în acest sens economistul din mine trebuie să se ocupe de economie şi criticii literari să se ocupe de critică. Însă şi economistul poate să citească şi să-şi dea cu părerea, nu?

Până una alta literatura rusă ne învaţă cum să trăim, cum să iubim şi cum să credem!!! Ciudat, nu??? Noi am crescut cu ideea că ruşii ne pot învăţa cum să cucerim, cum să omorâm speranţa, cum să devenim neîncrezători, cum să urâm şi ... eventual cum să bem multă multă multă vodka... Sa nu fim şi noi superficiali pentru că noi nu suntem în vestul Europei...

S-auzim de bine !!!

Bogdan(ov) Almaşi(kov)

Ori coechipierul meu este foarte slab, ori a făcut blat !!!

Da!!! Sunt revoltat !!! Aseară am jucat baschet cu un grup de prieteni. Jucăm de ani de zile în aproximativ aceeaşi formulă. De fiecare dată suntem trei echipe... aproximativ aceleaşi echipe mereu... coordonatorii de joc îi schimbăm rar... de obicei cam la 3-4 ani... asta dacă nu se accidentează între timp sau nu obosesc înainte de terminarea jocurilor.


Meciurile sunt dure. Fiecare dintre cele trei echipe are o tactică foarte bine pusă la punct. Ca valoare, echipele sunt relativ apropiate. În fiecare săptămână poate să căştige o alta... Unii joacă "la spectacol"... alţii nu excelează la acest capitol dar sunt foarte eficienţi şi marchează aproape din orice poziţie... puncte să fie... multe multe multe... să câştige !!!


Echipa noastră în ultima vreme nu prea mai are coordonator. Acum câteva luni ne regăsiserăm pofta de joc... identificaserăm între noi pe cel care ne putea coordona, ne dădea pase ca să putem înscrie şi el însuşi marca aproape din orice poziţie. Era cel mai bun aruncător din zona de trei puncte. Ce-i drept îl ajuta şi înălţimea. Mai faulta şi el din când în când adversarii dar asta e... dacă vrei să câştigi joci bărbăteşte, pui umărul... Spre ghinionul nostru însă, coordonatorul nostru s-a accidentat... o accidentare urâtă şi nedreaptă care o să îl ţină în afara terenului de joc o perioadă destul de lungă. Oricum nu cred că mai vrea să audă de baschet. A făcut o entorsă foarte gravă şi culmea, nu într-un meci... eram la o "miuţă" între noi şi coordonatorul a fost împins în săritură de un coechipier... eu bănuiam că cel care l-a împins era foarte invidios pe calităţile de coordonator şi a vrut să îl scoată din joc... dar e doar o bănuială... sunt convins că mă înşel !


De când nu avem coordonator echipa joacă haotic. Aproape în fiecare săptămână ieşim pe locul trei (din trei!!!). Nu ne regăsim şi nici nu identificăm încă liderul echipei care să ne pună în valoare pe fiecare, să ne aşeze pe teren şi să impună o tactică de succes.


Mai mult decât atât, săptămâna asta unul dintre coechipieri, un tip cu vechime în joc şi cu pretenţii de a deveni coordonator, m-a dezamăgit cumplit şi m-a pus pe gânduri. M-a certat toată seara că arunc prea mult la coş... deşi marcam destul de des... Aveam un procentaj bunicel pentru vechimea mea în baschet şi în fond echipa avea de câştigat. Marcam!!! În schimb el mă acuza că sunt individualist şi că nu mă gândesc decât cum să iau titlul de MVP. Pe de altă parte el nu arunca la coş din poziţii clare şi din care era uşor de marcat, nu dădea pase când coechipierii erau demarcaţi, juca foarte prost şi făcea foarte multe greşeli personale... De-a lungul timpului nu s-a remarcat cu nimic... nu a dat slamdunk-uri, nici alte faze spectaculoase nu a făcut. Nu a luat nici un meci pe cont propriu. A fost constant dar şters în joc. Un jucător banal.


Iniţial am crezut că e obosit... apoi că nu e în formă... dar după câteva ore de joc şi câteva meciuri pe care ni le-a "mâncat", în condiţiile în care ceilalţi ne-am dat sufletul pe teren, am ajuns la următoarea concluzie: coechipierul nostru este ori un foarte slab jucător de baschet, ori a făcut blat!!! Ne-a vândut!!! Am uitat să vă spun... ambiţiile sunt foarte mari... şi miza la fel: cine este pe locul trei dă berea pentru toată lumea...


Săptămâna viitoare cred că îl trecem pe banca de rezerve. Asta dacă nu se transferă el la vreo echipă adversă. Eventual la cea cu care a făcut blat !!!

Vă ţin la curent cu ce o să mai facem pe la baschet !!! Jucăm în fiecare miercuri seara !!!

S-auzim de bine!!!

Bogdan "Air" Almaşi

Veşti bune! În 2012 Dumitru Persu se retrage la Măldăreşti !!!

Citesc astăzi cu stupoare o declaraţie a vicepreşedintelui CJ Dumitru Persu prin care îl critică pe Romeo Rădulescu, primarul municipiului Râmnicu Vâlcea.
Şi ce spune domnul Persu? „Romeo Rădulescu nu este matur, nu este un tip de perspectivă care să gândească proiecte de anvergură. El crede că tot ce zboară se mănâncă!".

Aveam de gând să mă opresc din a critica partea PSD-istă a conducerii CJ Vâlcea. Numai că, din punctul meu de vedere, toţi oamenii implicaţi în politică trebuie să aibă noţiunea declaraţiilor lor. Şi domnul Persu îmi lasă impresia ca nu o are.

Păi tocmai domnul Persu să vorbească de maturitate, de perspectivă, de proiecte de anvergură ?!?!?! Asta este o aberaţie fără margini !!! Până la urmă Râmnicu Vâlcea are în curs de finanţare 9 proiecte din fonduri europene în cadrul Planului Integrat de Dezvoltare Urbană. La elaborarea acestui Plan şi a celor nouă proiecte Romeo Rădulescu a lucrat efectiv împreună cu primarul Mircia Gutău. Oraşul acesta evoluează, se dezvoltă şi se modernizează vazând cu ochii ! Faptul că acum în oraş se lucrează pe o mulţime de fronturi este de lăudat. Schimbăm total reţelele de canalizare şi alimentare cu apă, modernizăm Calea lui Traian, introducem în subteran toate cablurile aeriene, se asfaltează în continuare parcările dintre blocuri şi străzi secundare, şamd. În Râmnic lucrurile se mişcă !!!

Ce ne facem domnule Persu cu JUDEŢUL ?!?!?! Este el condus de oameni maturi din punct de vedere administrativ şi politic, de oameni de perspectivă, de oameni care să găndească proiecte de anvergură ???

Deocamdată nu aţi dovedit-o !!! Dar mai avem doi ani de mandat !!! Cine ştie ? Poate o să mă contraziceţi... prin fapte !!!

Mai spune Dumitru Persu că dacă râmnicenii îl vor alege din nou primar pe Romeo Rădulescu în 2012 dumnealui se va muta la casa părintească din Măldăreşti. Părerea mea este că, având în vedere cum evoluează lucrurile comparativ în judeţ şi în municipiu, vicepreşedintele Persu va avea două motive pentru a se retrage la Măldăreşti. În primul rând Romeo Rădulescu va fi reconfirmat ca primar pentru a continua modernizarea Râmnicului. În al doilea rând, având în vedere starea dezastruoasă din judeţ, vâlcenii îi vor cere domnului Persu să se retragă (din păcate nu în glorie) la Măldăreşti şi să lase oameni mai "de perspectivă" să gestioneze destinele acestui judeţ.

S-auzim de bine !!!

Bogdan Almaşi

"Bomba" de sâmbătă seara a domnului Burlan nu a explodat !!!

Vineri seara am participat la emisunea "Criterii politice" realizată de domnul Gheorghe Smeoreanu. Împreună cu noi s-a aflat în direct şi "bombasticul" domn Adrian Burlan de la PSD, consilier municipal la Drăgăşani şi vicepreşedinte al PSD Vâlcea, care ne anunţa postarea pe blogul dumnealui a unui articol "exploziv" care, chipurile, va scoate la lumină aşa-zisele ilegaliutăţi pe care, în opinia dumnealui, le-ar face Primăria Râmnicului în atribuitrea lucrărilor.

Bomba s-a dovedit a fi una care cel mult a "fâsâit" câteva minute după care a fost dată uitării. Sincer să fiu, făcând excepţie de calitatea mea de membru PDL, demersul domnului Burlan a fost o mare dezamăgire. De la un profesor de matematică mă aşteptam la o analiză mult mai profundă şi mai pertinentă. În schimb am primit câteva declaraţii demagogice (stil PSD), o înşiruire de fişiere care nu arată nimic în neregulă şi, în final, o dezinformare (deasemenea în stilul PSD) prin care se spunea că din cei 1 mil RON din fondul de rezervă al CL Rm.Vâlcea s-ar fi pus doar bordurile de granit de pe zona centrală a Râmnicului. Afirmaţie total greşită: din cei 1 mil RON se va pune şi un covor asfaltic pe Calea lui Traian de la intrarea de sud a oraşului până la cea din nord.

Dar gura "păcătosului" adevăr grăieşte din alt punct de vedere. Adrian Burlan îşi incepe articolul în felul următor: "Mă refer aici în principal la modul în care se fac atribuirile lucrărilor din Vâlcea.".
Întradevăr, domnule Burlan, şi eu mă întreb cum se fac atribuirile lucrărilor din judeţul Vâlcea. La judeţ va refereaţi, nu? Municipiul se numeşte Râmnicu Vâlcea deci nu el se află în discuţie !!!
Şi în acest sens vă promit să fac toate demersurile necesare pentru a afla cum se atribuie lucrările la nivelul CJ Vâlcea, cum cheltuiesc banii vâlcenilor instituţiile din subordinea CJ, cum închiriază aceste instituţii pe sume astronomice utilaje şi alte bunuri de la firme "norocoase", cum se semnează contrace de prestări servicii pentru servicii inexistente şamd.

Domnule Burlan, atenţie mare la felul cum folosiţi limba română ! Aţi vrut să aduceţi în discuţie probleme de la nivelul municipiului dar se dovedeşte că la nivelul judeţului Vâlcea (aşa cum spuneţi dumneavoastră) s-ar putea să fie adevărata problemă !!!

Mare ghinion !!! Iar l-aţi supărat pe domnul preşedinte dr. ing. Ion Cîlea !!!!

S-auzim de bine !

Bogdan Almaşi